Pe o zi ploioasa de toamna adevarata ce sa faca si Gulia? S-a dus la film horror! Si nu orice film, ci „The Green Inferno”!
Imi plac filmele horror (mai ales alea facute misto, hehe), ma uit la filme horror (din cand in cand, dar niciodata singura), dar acum a fost prima data cand am vazut genul asta de horror.
„The Green Inferno” nu e genul ala de film horror cu fantomitze, zombilici, posedati si alte lighioane din zona asta, este un „horror scarbos” daca imi permiteti sa fac astfel de categorii.
Asta e afisul filmului. Sa ziceti mersi ca l-am pus asa micutz aici 🙂
Fara sa vad trailer-ul sau sa citesc prea multe despre film, ma asteptam sa fie ingrozitor, sa stau toata seara si sa privesc podeaua!
Pe IMDB daca va uitati (da, are un scor micut, 5.6) o sa vedeti ca la violenta are scorul 10/10, la nuditate, 8/10. De ce n-are scor si pentru scarbos sau dezgustator? Pentru ca va zic eu, asa multa violenta nu am vazut, mai multa vezi la stirile de la ora 5! Unde o fi nuditatea aia de 8/10 ca am tot asteptat-o?! In schimb sange este gârlă!!! Pentru ca asa e la canibali, cu pofta!
Da, filmul se concentreaza in jurul unui grup de studenti activisti veniti din SUA in Amazon sa salveze padurea si tot ce adaposteste ea de un grup de dezvoltatori care zau daca stiu ce vor sa construiasca acolo in mijlocul pustiului. In fine, aia vor sa construiasca ceva acolo, studentii s-au legat cu lanturi sa opreasa buldozerele si sa salveze natura. Numai ca mai tarziu ajung sa descopere si ce altceva au mai salvat, anume un trib de canibali!
Care canibali, foarte prietenosi, i-au facut gratar si bling-bling, ca unii studenti aveau tatuaje frumoase!
E hai ca nu e asa de simplu filmu’, tre’sa treceti prin multe scene pline de suspans si rasturnari de situatie, prin chestii scarboase, prin scene dezgustatoare, prin unele amuzante ca sa ajungeti la The End-ul neasteptat. Adica nu ma asteptam sa se termine asa filmul!
All in all, daca stomacelu’ nu va e prea rezistent sau daca sunteti o persoana sensibila de fel va recomand orice alt film, dar nu asta! Eu, de bine de rau, am fost antrenata de bunii si frumosii mei prieteni studenti la medicina! Dupa sase ani de povesti cu disectii (pluuus pozeee, pai cum?), cazuri inedite, boli, scarbosenii, „The Green Inferno” a fost doar un fleac! Un fleac ceva mai mare ca era proiectat pe ditai ecranu’!
Pentru voi cei puternici si rezistenti care gustati genul asta de film horror va recomand sa mergeti sa vedeti filmul „The Green Inferno” sub numele lui romanesc „Infernul din Amazon”, cine stie cand mai apare ceva atat de scarbos! Dar mai intai verificati ca aveti 18 ani ca altfel faceti drumu’ degeaba!
Eu, Iulia, trebuie sa va marturisesc ceva: a fost pentru prima data!
Luni, 19 octombrie 2015 am vazut pentru prima oara un film indian! Mai vazusem pana acum secvente pe tv la vreo 5 minute asa (ca mai mult nu am rezistat), dar un film cap-coada si pe marele ecran, never!
Inainte de film o domnisoara talentata ne-a tatuat cu hena 🙂
Si, va zic de pe acum, desi m-am dus pregatita sa adorm sau sa fac caterinca tooot filmu’ (sau pana vom fi dati afara din sala), am ramas chiar placut impresionata de acest film! Mi se pare ca a avut tot ce ii trebuie sa fie un film bun: poveste, personaje bine conturate si interpretate, imagine, momente tensionate si momente amuzante.
Sa nu exagerez, au fost si cateva momente d-alea penale tipice filmelor indiene (cum si-a sters el Salman Khan lacrimile cu maneca de la tricou, tricou cu maneca scurta sa ne intelegem), dar mi se pare absolut normal sa fie, la urma urmei fiecare sa isi pastreze identitatea proprie, Hollywoodu’ ca Hollywoodu’, francezii ca francezi, romanii ca romanii si indienii ca indienii.
Am apreciat mult imaginile! Da, India e frumoasa (din anumite unghiuri), insa oamenii astia au tras niste cadre SU-PER-BE! Si nu-s atat faine pentru ca i-a ajutat peisajul, ci pentru ca le-au facut ei sa fie misto! Pai am vazut chestii pe care nu le-am vazut in filmele cu ditai bugete si nici in filmele cu mari directori de imagine! Pai e un cadru cand pleaca un tren si e noapte si un personaj ramane in urma trenului…TABLOU! Nu, nu personajul ramane tablou! Chiar si nelipsitul dans e filmat misto rau de tot! Nu o sa ma apuc sa descriu ca sa nu dau spoilere, dar si daca as vrea nu prea as avea cum sa redau in cuvinte imaginile faine din filmu’ asta! Deci trebuie vazut!
O fotografie realizata de Vali, in India, 2014
Mie, Diana, cel mai mult din filmul asta mi-a placut copilul. Alegerea unei fetite de o frumusete si o expresivitate deosebite ptr rolul lui Munni a fost geniala. Apoi, alaturarea celor doua caractere, el, Salman, barbatul frumos si puternic (da doamnelor, avem si ceva cadre cu muschi si patratele) caruia nimic nu-i sta in cale si copila fragila, neajutorata face ca impactul emotional sa fie foarte puternic…adica „sa plangi la filme indiene” isi pierde orice urma de bascalie. Avem parte si de nelipsita poveste de dragoste pura, in care banii nu conteaza ci doar sufletul lui mare si dorinta de a face bine cu orice pret.
Micuta Shahida/Munni din ”Bajrangi Bhaijaan” Sursa foto: Indian Expres
Un alt aspect emotionant al filmului este toleranta religioasa. Pawan ( Salman) este un brahman autentic, nu acepta obiceiurile vecinilor musulmani ceea ce da nastere unor scene amuzante. Insa, aflat la ananghie, tocmai la ei gaseste ajutor. Actiunea se desfasoara in cadrul plin de culoare al pietelor indiene, avem parte si de un dans stil Bollywood, apoi ne poarta prin desertul Rajasthanului, iar la final, in Kashmirul inzapezit, intr-un peisaj a carui frumusete iti taie respiratia.
Pentru mine, Vali, prima data cand am vazut un film indian a fost prin ’86-’87, cand, plictisit de obisnuitele pelicule cu Margelatu’, comisarul Moldovan sau Piedone, am decis sa experimentez altceva si dupa cateva crancene dar absolut delicioase productii nord-coreene si nord-vietnameze, avand ca leitmotiv eroica lupta a popoarelor cu imperialismul putred, american, colindand bulevardul in cautare de altceva, am dat peste o coada imensa si imbarligata, ce se indrepta catre intrarea in cinema Capitol. Rula ” O floare si doi gradinari”. Stupefiat de fantastica cerere, mai ales ca pana atunci fusesem doar prin sali aproape goale, am stat vreo doua ore la coada si-am reusit sa prind bilet in picioare. Sala gemea de oameni si cred ca eram printre putinii care n-au inteles nimic din film, in afara de faptul ca un individ neatent a cazut pe niste scari si pe urma, la spital, doctorii i-au comunicat, pamantii, ca nu va mai putea avea urmasi pe cale naturala. Am concluzionat ca, in rostogolire, s-o fi lovit de vreun tarus, ceva, altfel nu-mi explic.
De atunci am mai vazut cateva productii marca Bollywood, mai ales prin autobuzele indiene sau prin diverse alte locuri. Desi am apreciat ca orice film indian, in afara de trairi si sentimente, are si mesaj educativ, in general avand legatura cu diferentele dintre caste sau cu casatoriile aranjate, nu pot spune c’am fost vreodata un fan. Pana azi :).
O fotografie realizata de Vali. India. 2014
Recunosc ca nu ma asteptam la nimic deosebit, ba chiar ma incurajam ca macar o sa ma distrez pe seama scenelor in care actorii se straduiesc atat de mult sa transmita trairile personajului incat devin, pentru ochiul nostru obisnuit cu subtilitatile productiilor occidentale, oarecum caraghioase.
Ei bine, nu. Trecand peste calitatea exceptionala a cadrelor, peisajele spectaculoase, amestecul ametitor de culori, dansurile fabuloase si ritmurile delicioase, filmul asta m’a lasat mut.
Initial, cand am vazut ca Salman Khan, in afara de a fi actorul principal e si producator, mi-am zis ” aualeu, altu’ care’a baut dupa Sergiu Nicolaescu”. Ei bine, la sfarsitul filmului am plecat cu impresia ca Salman asta, abia acum cand a trecut si de partea cealalta a camerei de filmat si-a putut exprima adevaratele intentii, ca sa zic asa. Filmul ataca, in stil indian, unul dintre cele mai mari tabu-uri din regiune, relatiile indo-pakistaneze. Trebuie spus ca relatiile dintre India si Pakistan sunt cam la fel de cordiale ca relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud, Israel si Palestina sau Irlanda Catolica si cea Protestanta, adica orice film al uneia din parti trebuie, conditie absolut obligatorie, sa infiereze regimul crud si nedemocratic al celeilalte. Salman Khan, in rolul unui tampitel cu inima mare, ataca cu tupeu toate tabu-urile, se lupta cu extremismul religios, denunta niste granite nascute din interese politice si geo-strategice.
Cum sa zic, e ca si cum in filmele alea ale lui Sergiulica, comisarul Moldovan, in loc sa-l pupe-n cur pe muncitorul comunist mustind de intelepciune ( tovarasu’ ala care-i dadea sfaturi, imi scapa numele) i-ar fi tras un sut in dos si i-ar fi spus sa-si vada de drum si sa nu se mai bage unde nu-i fierbe oala. Pur si simplu de neconceput.
Sincer, nu credeam ca o sa spun asa ceva dar uite ca o spun. Mi-a placut 🙂
Pentru toate astea, ma alatur Iuliei Vantur si spun „we love you Salman„.
Filmul „Puterea Credintei” este deja in cinematografe, iar noi va spunem ca e musai sa mergeti sa il vedeti!
Gulia a fost la noul film semnat de Robert Zemeckis, The Walk, si va recomanda sa faceti si voi acelasi lucru.
Cred ca de la Gravity si pana acum nu am mai trait asa intens un film.
Bai, esti acolo cu Philippe Petit (personajul principal) inca de la inceput si pana la finalul filmului. Traiesti odata cu el descoperirea facuta in copilarie, primele incercari de a merge pe sarma, primele reusite…iar de cand ajunge in New York nu mai respiri, efectiv nu mai respiri. Pai saracu’ om acolo pe sarma cred ca era mai calm decat oricare dintre noi cand ne uitam la filmul asta!
Chiar daca stii povestea reala tot vei fi super captivat de film. Scenariul este foarte bine constuit si interpretat, iar efectele speciale si 3D-ul te fac sa iti pui uneori intrebarea „oare sufar si eu de rau de inaltime?”. Si desi filmul este catalogat ca o drama, sa stiti ca nu lipsesc momentele de umor care sa umple sala de cinema de rasete puternice (unii dintre noi au scapat pop-cornu’ pe jos…sa ne fie cu pardon 🙂 ).
The Walk este povestea unui nebun, pe bune, cum sa ii spui altfel?! Dar e nebun frumos! E nebunul care si-a descoperit o pasiune, ceva la care chiar se si pricepe, si pe care este dispus sa o si urmeze! Este o poveste despre curaj, muuuult curaj, despre vointa si despre incredere, atat in tine cat si in cei cu care te inconjori. Este o poveste despre „never give up your dreams” (ma scuzati da-mi place cum suna in engleza).
Visele chiar devin realitate (mai stiti ca va spuneam de asta intr-un articol mai vechi?), trebuie numai sa ti le doresti cu adevarat si sa faci muncesti mult!
Asa si Philippe Petit, a avut un vis, acela de a merge pe sarma intre cele doua turnuri gemene, vis pentru care si-a dedicat toata energia si timpul sau.
Deja nu mai stiu cati oameni au pasit pe luna, in schimb, pe o sarma legata intre cele doua turnuri gemene din New York a mers un singur om, Philippe Petit! Nimeni altcineva nu a mai reusit si nimeni altcineva nu va mai avea ocazia!
Asa ca mergeti la cinema sa vedeti The Walk! Merita!
Si daca dupa aceea va indoiti ca a existat acel om si acea reusita, va rog, priviti aceste fotografii realizate in 1974!
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkPrivacy policy