Pentru noi a fost un weekend al extremelor. Sambata am fost sa descoperim cladiri de aparare abandonate, iar duminica am pasit intr-un taram de poveste: Palatul Stirbey.
Cu toate ca uram iarna din tot corasonul nostru de gulie, trebuie sa recunoastem ca fotografiile realizate iarna la -10 grade au un farmec aparte.
Is this heaven?
Duminica asta sau, ma rog, cateva ore din duminica asta le-am petrecut pe Domeniul Stirbey. Nu radeti, dar eu nu mai fusesem niciodata acolo. Nu stiu cum arata vara, dar pot sa va zic ca iarna tot domeniul este parca desprins dintr-o poveste.
Palatul Stirbey este in Buftea, la numai cativa kilometri de Bucuresti, vreo 20 cam asa. Intri cu masina pe domeniu si o lasi in parcarea special amenajata.
Apoi te plimbi agale sau mai cu spor pe aleile care strabat tot domeniul, respirand aer curat si bucurandu-te de liniste.
Constructia palatului de la Buftea a inceput in anul 1850 la ordinul lui Barbu Dimitrie Stirbei, domnitor al Tarii Romanesti. Palatul Stirbey a fost construit dupa planurile arhitectului Joseph Hartl, lucrarile fiind supervizate de Michel Sanjouand, care construise si Palatul Stirbei de pe Calea Victoriei din Bucuresti.
Urmasii lui Barbu Dimitrie Stirbei au adăugat acestei cladiri inca doua etaje si i-au adus o serie de modificari importante, in ton cu moda arhitectonica a acelor ani, si anume stilul Tudor. Palatul a fost terminat, in linii mari, de fiul sau Alexandru B. Știrbei, în 1863.
Astazi este renumit pentru evenimentele care au loc acolo si pentru restaurantul care se afla in incinta palatului. Restaurant pe care nu am apucat sa il testam…dar stati p-aproape!
Pe domeniu se afla si o capela, construita intre anii 1850-1890, in stil neogotic, dupa proiectul arhitectului austriac baron Theophil von Hansen, de origine daneza. Capela familiei are altar si gropnita, in care se gasesc mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Stirbey Voievod, al printului Barbu Alexandru Stirbey si ale rudelor acestora.
V-am spus de frumoasele alei, v-am spus de palat, v-am spus de capela…sa va mai spun ca noroc cu gerul asta am putut sa facem o excursie dintr-o parte in alta a lacului inghetat.
Mai multe fotografii din aceasta plimbarica de duminica gasiti in acest album.
Face parte din sistemul de fortificatii al Bucurestiului, proiectat si construit sub indrumarea generalului belgian Henri Alexis Brialmont, in numai 15 ani, intre 1884 si 1899.
Pe toata lungimea de 70 de kilometri a centurii a fost construit un inel de fortificatii menit sa apere Capitala in cazul unor eventuale atacuri inamice. Proiectul, deai era considerat unul vital inaintea Primului Razboi Mondial, s-a dovedit a fi sortit esecului, nefiind folosit niciodată.
Descrierea intregului sistem si a tipurilor de fortificatii, le gasisiti pe Wikipedia si pe natgeo.ro asa ca nu intram in amanunte.
Fortul 1 Chitila e foarte usor accesibil si il gasiti fix in spatele REMAT-ului de pe centura, imediat dupa podul de peste soseaua Chitila.
Comisia Super Gulia s-a deplasat pe timp de zi, soare stralucitor, -10 grade. Avantajul iernii e ca apa care a iundat unele parti din Fort, se afla in stare solida si in afara de faptul ca ghetutele raman uscate si curate, te poti da pe gheata pe holurile lungi si intunecoase.
In timp ce-l vizitezi, te incearca sentimente amestecate, toate de amaraciune ca asemenea constructii zac abandonate si nestiute, in loc sa fie introduse intr-un circuit istoric si cultural. Daca-ti plac astfel de locuri, nu trebuie ratat Fortul, in nici un caz.
Sa ne intelegem, fortul fort in toata regula, probabil putin anacronic chiar si la sfarsit de secol 19, prin solutiile militare alese (sant de apa, val de pamant, 2 structuri concentrice separate, ambrazuri si creneluri, aduce mai mult a cetate medievala) dar e cu atat mai fermecator.
Complet ascuns ochiului vigilent al celui ce trece pe soseaua alaturata de valul de pamant si vegetatia crescuta, cu atat mai frumoasa surpriza atunci cand ajungi la intrare.
Din bateriile (tunuri, pentru doamne) amplasate la colturi, au ramas doar incaperile circulare, tunelurile de alimentare cu munitie si pentru servanti (adica aia care trageau cu tunul) si o sina circulara, roasa de rugina, pe care se rotea afetul tunului (suportu’ cum s-ar zice). Si partial, cupola de beton.
Altfel, Fortul e destul de intreg si te impresioneaza prin zidurile foarte groase, prin organizarea perfecta (deh, militari) cat si prin solutiile constructive alese.
Fortul e inconjurat de un drum pitoresc, printre tufe de maces si tot felul de arbusti, drum care, la un moment dat trece pe langa alte constructii (tot vechi, tot cu un aer cazon) si pe langa un fel de viaduct care, poate, facea legatura cu calea ferata, pentru aprovizionarea cu munitie.
Neaparat de vazut, zicem noi (nu de alta dar prezervarea vestigiilor istorice n-a prea facut parte dintre prioritatile guvernelor, care-or fi fost ele), ca face parte exact din categoria cladirilor si structurilor care ne fac sa iubim atat de mult Bucurestiul.
Este de-a dreptu’ impresionant si un loc foarte fain pentru sendinte foto.
Am facut si noi cateva, aruncati un ochi in acest album.
Sa ne spuneti daca v-a placut. Daca aveti nevoie de indrumari, nu ezitati sa ne scrieti.
Update: am fost la Fortul 13 Jilava. Cititi povestea aici.
Si-am fost ca doua veverite sa vedem filmul Avin and the Chipmunks: The Road Chip (Alvin si veveritele: Marea aventura).
Bai ce film simpatic! Ne-a uns pe corason!
A trecut ceva timp de la ultimul film si parca uitasem cat de „smotocibile” sunt veveritele astea!
De data asta Alvin, Simon si Theodore pornesc la drum din L.A. catre Miami pentru a-l impiedica pe Dave (Jason Lee) sa o ceara de sotie pe Samantha (Kimberly Williams-Paisley). Desi dusmani de moarte, veveritele si Miles (fiul lui Samantha) fac front comun pentru a pune capat acestei mari schimbari din viata lor.
Ceea ce trebuia sa fie un simplu zbor cu avionul pana in Miami se transforma intr-un lant de intamplari, una mai strasnica si amuzanta ca alta! Cum ajung veveritele pe lista neagra de zbor si daca misiunea lor este un succes, evident nu veti afla de la noi.
Noi va spunem doar ca ne-a placut mult filmul, are actiune, are suspans, are personaje incredibil de simpatice si coloana sonora absolut bestiala! Copilasul care a stat in spatele nostru a dansat tot filmul. Adevarul e ca si eu mai aveam putin si ma ridicam de pe scaun sa topai putin si sa cant cu Alvin, Simon si Theodore.
Pentru doza de ras copios si „ododododoodo” infinit mergeti sa vedeti Avin and the Chipmunks: The Road Chip. Intra din 29 ianuarie in cinematografe si este distribuit de Odeon Film.
Si-am fost azi sa vedem The 5th wave – Al 5lea val, filmul SF regizat de J Blakeson si bazat pe romanul cu acelasi nume scris de Rick Yancey.
Filmul prezinta cele cinci valuri ale invaziei extraterestre si, mai exact, povestea lui Cassie Sullivan (Chloë Grace Moretz) care este nevoita sa se schimbe radical de la o zi la alta. Astazi este o adolescenta normala ce spera ca baiatul pe care il place sa o bage in seama, iar maine invata sa foloseasca o arma pentru a supravietui.
Tensiune creste gradual pe masura ce atacurile se intetesc si devin mai complexe. Cassie este coplesita si nu mai stie in cine sa aiba incredere, singurul lucru cert este ca trebuie sa isi gaseasca fratele mai mic. Aceasta calatorie o va pune la grea incercare pe adolescenta.
Ce obstacole trebuie sa depaseasca si daca misiunea sa este un succes sau nu, evident ca nu veti afla de la mine.
Filmul are multe momente de suspans si rasturnari de situatie.
Singura problema este ca e foarte posibil sa intuiesti in ce fel se va rasturna situatia…
Per total mi-a placut The 5th wave. Mi-a placut povestea, mi-au placut imaginile, mi-a placut actiunea. Mi-a placut si cum Chloë Grace Moretz si-a interpretat rolul, i s-a potrivit in ambele situatii, si de adolescenta inocenta si de badass sister.
Am spus ca „per total mi-a placut”…
Mi s-a parut ca de la jumate parca a inceput alt film si nu neaparat unul bun. Acum ne uitam la ceva care ne tinea cu sufletul la gura si dintr-o data zbuf, parca a venit cineva si a schimbat postul. Cadrul, contextul, personajele au ramas aceleasi, dar parca s-a schimbat registrul.
Ok, Ok, am inteles ca e SF, dar sunt unele faze care mi s-au parut lipsite de logica. Va dau un singur exemplu si nu e spoiler. Cineva va impusca pe cineva in picior. Nu stiu eu foarte multa anatomie, dar sigur nu trecea pe acolo artera femurala, ok, foarte vascularizata zona. Si personajul lesina, lesina de zici ca moare. Dar ce sa vezi? Se trezeste dupa o saptamana intr-un pat necunoscut si cu piciorul bandajat. Da sa fuga dar nu prea reuseste. Dupa ceva timp cand se uita, patul plin de sange. Vine salvatorul si ii zice „ntz ntz ntz” si coase rana. Apoi pleaca impreuna zbudand prin padure. Magie!
Dar unde e glontul?
La o zi dupa cusatura, ce sa vezi? Rana vindecata complet domle!
Si totusi, unde e glontul?
All in all, un film bun de vazut la sfarsitul saptamanii, cand tot ce iti doresti e sa uiti de alte tale si sa te transpui in alta poveste. La cat de obosit esti, probabil nu te vor deranja cateva mici chestii ilogice si vei incepe sa te intrebi daca persoana care rontaie pop corn langa tine e „ceilalti”.
The 5th Wave – AL 5lea Val intra in cinematografe din 22 ianuarie si este distribuit de InterComFilm
Si ne-am avantat astazi din casa, pe ger si ghetus perfect stralucitor.
Mergand lejer pe strada si clantanind din toti dintii pe care ii mai avem, ne-a atras atentia Old Nick Pub. Sa fim mai exacti mie, Gulia, mi-a atras atentia pentru avea toti peretii de un verde absolut superb, dar per total nu am fost chiar imbiati sa intram pentru ca parea cam pustiu si dubios.
Dar noi suntem de la Super Gulia! Ne-am luat inima in dinti (inca nu degerase si ea) si am pasit la Old Nick. Nu va mai tinem mult in suspans si va spunem ca n-am regretat!
Nu a durat mult pana s-a aglomerat, iar atmosfera era chiar interesanta, cozy, prietenoasa.
Totul a devenit chiar perfect cand in peisaj a aparut si Gouache, o femela superba de ciobanesc belgian ”Groenendael”. Stapanul sau, un fratuz foarte prietenos si vorbaret (singurul lui defect a fost ca eu nu am inteles nimic din ce zicea, dar Vali si Diana pareau sa aiba o conversatie interesanta cu el), era un client fidel al locatiei.
Gouache, foarte stapana pe situatie, urmarea usa de fiecare data cand se deschidea sa vada daca a mai venit cineva cunoscut. Cand chiar aparea cineva cunoscut era bucurie mare, in schimb cu necunoscutii mai greu interactiona. Si noua ne-a luat ceva pana sa-i intram in gratii, dar cand a fost sa plece a venit de cateva ori sa isi ia la revedere! O scumpa! Abia astept sa o mai vad pe Gouache!
Am luat si eu o poza de pe net sa va faceti o idee despre cum arata Gouache. Asa arata un ciobanesc belgian ”Groenendael”, Gouache e mult mai simpatica.
Cat despre meniu, va zicem din start, nu am fost prea impresionati. Lista de cocktailuri si long drinks era destul de scurta si continea numa chestii clasice, nimic care sa ne atraga atentia. Noi fetele, ne-am hotarat la un vin fiert. A venit repede, intr-o canuta portocalie si cu o feliuta de portocala. Vinul destul de bun si fierbinte. Dar cred ca durerea de cap pe care o resimt acum de la el mi se trage…
Diana zice ca: Vinul nu a fost extraordinar, dar chiar simteam nevoia de a bea ceva cald. Spre deosebire de Gulia, pe mine nu m-a durut capul, poate si pentru ca am baut o coca-cola dupa (a fost light :)) ). Atmosfera e prietenoasa, decorul interesant, comenzile sunt aduse foarte repede, una peste alta ne-am simtit bine la Old Nick. Vom reveni ca sa incercam si cocktailurile imediat ce vremea ne va imbia la o bautura cu gheata.
Da, recunosc, am facut o poza naspa. E de la inghet!
Eu, Vali, recunosc ca am intrat din cauza frigului si pentru ca tinta noastra nu avea locuri libere. Cand am intrat mai erau doua mese ocupate dar, foarte curand a inceput sa se umple. In jumatate de ora erau toate mesele ocupate.
Intr-adevar, nici un spectacol in meniu, desi decent. Am luat un bourbon si-un draft de Pilsner Urquell si-am inceput sa inteleg, Old Nick Pub e un pub de clienti regulati, toata lumea se cunoaste. Asta se vede clar de cum se deschide usa si mai intra cate unul, imediat incep saluturile, pupaturile, complimentele. Prin urmare, meniul e mult mai putin important pentru ca lumea nu vine acolo pentru selectia de single malt-uri ci pentru ceea ce, doar carciumioarele de cartier mai reusesc sa creeze si anume atmosfera (Old Nick e in centrul Bucurestiului, in vazul si-n calea traficului, cu atat mai surprinzatoare sa descoperi o asemenea atmosfera).
Poate unele bricolaje prin meniu ar putea sa atraga si in timpul zilei ceva clientela, eventual un meniu croit pentru o alternativa rapida la fast-food-urile apropiate, asta asa, ca sa fie putin eficientizate cheltuielile dar asta e asa, o idee din afara, fara alte informatii. Recunosc ca si eu as avea o dilema daca as vrea sa stric atmosfera in favoarea castigurilor, presupun ca-i, pana la urma, o chestiune de cifre :-).
Cateaua Gouache e cireasa de pe tort, vine in ficare zi, obligandu-si stapanul sa faca un popas la intoarcerea din parc si fortand bietul om sa bea o bere cat timp ea face turul cunoscutilor si-si face plinul de mangaieri, pupaturi si declaratii fierbinti de amor nebun. Cainele intelege franceza, romana si cateva comenzi in engleza, ceea ce-l face mai poliglot decat majoritatea unei anumite categorii de functionari publici, pazitoare de ghivece si purtatoare de uniforma.
Singura poza pe care am reusit sa i-o facem lui Gouache
In concluzie, daca stai prin zona, e un loc bun sa-ti muti biroul sau sa renunti la portia de abrutizari cu tv-ul, seara (am remarcat ca, marea majoritate a clientilor stateau de vorba intre ei si nu butonau, nici macar nu tineau pe masa, lucru scandalos, telefonul).
Asadar Gulia recomanda cu caldura Old Nick Pub, in Piata Lahovari, pe strada Dionisie Lupu, pe colt 🙂
Daca sunteti in cautarea unui job, ma scuzati, dar ati cam bulit-o!
Urmaresc de ceva timp fenomenul asta si nu chiar total dezinteresata. Mi-am facut prin vara conturi pe cele doua minunate site-uri de joburi ca poate sare vreo oportunitate. Am bifat acolo ce domenii ma intereseaza (marketing, publicitate, relatii publice…d-astea) si am citit fiecare newsletter de la ei…si ce sa vezi? In fiecare dimineata cand scrollez printre joburi imi dau palme.
De ce?
Pai, in afara de faptul ca nu am reusit sa dau peste un anunt demn de a apasa butonul „aplica”, descopar in fiecare zi cel putin un anunt care ma face sa imi pun intrebari serioase cu privire la „sanatatea” angajatorilor.
Ok, n-ai o firma tocmai wow, poate e si putin shady, dar cum naiba supravietuiesti cand nici macar un anunt de angajare nu stii sa faci?
Sa lasam generalizarile si sa va arat cateva exemple absolut epice:
1.Uite cativa angajatori foarte hotarati!
2. Chiar va rog sa imi treceti asa in cartea de munca!
3. Parca il si auzi: Tic-Tac-Tic-Tac…
4. Alti angajatori sunt foarte prezavatori si organizati.
Jobul asta a aparut pe 15.08.2015
5. Astia chiar au sanse sa fi gasit oameni pe care ii cheama Adobe and so on.
La cate Mercedesa, Stralucirea si la cati Superman avem in tara asta…
O sa va dau totusi si o veste buna: apar joburi si acolo unde nu credeai ca vei vedea vreodata! Iata:
Acum aproape un an, Gulia a avut o conversatie misto si amuzanta cu prietena ei Levantica (hehehe). Radeam atunci de oferta de joburi si mai ales de textul in sine al anunturilor. De la texte pline de greseli si pana la chestii absolut mirifice si totusi reale. Distractia la limita depresiei s-a concretizat si intr-un articol, pe care va invit sa il cititi, e chiar aici!
Acestea fiind zise, va urez multa bafta!
Daca ati dat si voi peste niste anunturi cel putin epice sa imi spuneti si mie, chiar sunt curioasa!
Niciodata nu este prea devreme pentru planificarea vacantei! De aceea, agentia de turism Paralela 45 a ales doua destinatii care nu trebuie ratate in vara anului 2016: Portugalia si Croatia. Aceste doua chartere au devenit tot mai cautate de romanii care vor sa experimenteze si alte destinatii decat cele clasice precum, Turcia sau Grecia. Citește în continuare Portugalia si Croatia-destinatii must-have pentru vara anului 2016→
Dupa o zi in care am stat numa in pat uitandu-ma la tv, ok, bine, fie, dupa 2 zile de stat numa in pat…dar la tv chiar m-am uitat! Stiu, si eu ma mir…
Revenind, dupa cateva multe ore de stat in pat si uitat la tv, inca nu stiam daca sa ma bucur sau nu ca ninge afara.
Pe la 12 noaptea m-a apucat o pofta de facut poze…numa ca lenea si caldurica de sub patura au castigat. Dar a fost o victorie scurta pentru ca la 2am ieseam pe usa, ma avantam in viscol si cod portocaliu inarmata cu multe straturi de haine, servetele, guma de mestecat (doctor’s orders) si un Nikon!
Numa ca nu’s singura nebuna pe lumea asta…aseara am fost doi, doi nebuni care au pornit prin nameti catre Parcul Bazilescu…sa faca poze!
De fapt nu stiu cine a fost mai nebun, my partener in crime care vroia sa mearga pana in Herastrau pe jos (lucru realizabil in conditii normale, adica vara chiar practic acest sport extrem) sau eu care am iesit in viscol dupa un pumn de pastile avand si o minunata falca ce nu incapea in fular!?
Nu ningea chiar ca in povesti sau poate erau povesti d-alea moderne in care te ciupea putin si realitatea cruda, pentru ca fulgii intepau al naibii de tare! Eu inteleg ideea de viscol…da’ de ce trebe sa ninga cu mini tzurtzurasi?
Yup, that’s me
Plimbare frumoasa, poze dragute, aer curat si nimeni pe drum…
Nimeni pe drum cu exceptia fanilor nostri! Pentru ca da, la 4 dimineata ne-am facut cativa fani, viteji de altfel, stateau la caldurica in masina. Ne-au claxonat si alintat cum au putut ei mai bine: „Bai voi sunteti nebuni?”, „bineee maaaa”, „Asa, bine faceti! Sa aratati lumii ca aia de la deszapezire nu isi fac treaba!” si alte zbierate neidentificate.
Bine, nenea trebuia sa isi curete mai bine geamurile, ca era avalansa de pluguri. Cum stateam asa frumos pe mijlocu soselei era sa fim zburati…ne mai vedeam la primvara!
De fapt, stiu cine a fost cel mai nebun: this dude! Care se plimba cu bicileta la 4 dimineata pe Soseaua Chitilei!
Fotografiile in care nu apar eu si nici biciclisti nebuni, fotografiile by Gulia le gasiti in album.
La 12 ore dupa plimbarea nocturna, am dat o tura foto si prin Herastrau! Aruncati un ochi si in acest album 🙂
Recunosc, nu aruncati cu pietre, abia ieri am ascultat-o pentru prima data live pe Alexandra Usurelu.
M-a cam lasat fara cuvinte. Pe mine!!!
In primul rand, de cum intra in sala parca navaleste asa un val de caldura! Este absolut incredibil cata energie poate sa transmita acest om.
Apoi, emotie! Multa, multa emotie! Nici nu trebuie sa fii atent la versuri ca tot ce cuprinde asa un fior…
Are o voce absolut minunata si isi pune tot sufletul in versurile pieselor sale. Si in plus de asta, melodiile parca te cuprind asa, ti se potrivesc si tie! Nu cred ca a fost cineva intre participantii la acest recital care sa nu se fi regasit macar intr-o melodie.
Apoi, dupa ce m-a strans in brate si stand de vorba cu ea am descoperit acelasi om frumos, cald, delicat si boem care este si pe scena. Ma bucur enorm sa vad ca un om atat de fain si natural exista si are succes industria muzicala autohtona. Care industrie mi se pare ca urateste din ce in ce mai mult pe fiecare artist pe care il cunoaste. Ii urateste atat fizic, dar mai ales „deep down”, ii lasa goi, fara mesaj…si urati!
A vrut sa ne spuna si ca are un concert zilele viitoare, pe 18 ianuarie, la Teatrul National din Bucuresti, insa este sold out! Este vorba de concertul simfonic #PUR, un eveniment multimedia, ce include cele mai cunoscute cantece ale artistei, dar si cateva melodii complet noi, ce se vor regasi pe viitorul ei album. Alexandra va urca pe scena insotita de band-ul sau, dar va fi acompaniata si de Muse Orchestra. De asemenea, concertul are si cativa invitati speciali: Mircea Vintila, Dan Byron.
Vestea buna este ca, voi cei din provincie, inca aveti sansa sa o vedeti live pentru ca Alexandra porneste in turneu! Stati cu ochii pe ea sa vedeti cand ajunge in orasul vostru!
Toate fotografiile de la concertul Alexandrei de la Carturesti le gasiti in album.
Si-am fost astazi sa radem si sa balim dupa Miami cel insorit, masini de belea sau gagici frumoase, dupa caz…
Adica am fost sa vedem filmul Ride along 2 – Un politist si trei sferturi, o continuare a comediei din 2014, Un politist si jumatate.
In rolurile principale ii gasim pe cei doi „funny guys”, Ice Cube si Kevin Hart. Combinatie letala, daca ma intrebati pe mine. Astia doi ne-au facut sa radem pana la lacrimi pe toata durata filmului, unul cu replicile lui pline de sarcasm si intelepciune, altul prin naivitatea si replicile sale date cu atata nonsalanta.
Adugati la toata treaba asta un asiatic, „varianta ieftina a lui Jackie Chan” dupa cum il caracterizeaza cineva chiar in film. Daca v-ati gandit la Ken Jeong, adica la Mr. Chow din The Hangover, then you were right! Sa va mai zic ca a fost mortal si in filmul asta sau v-ati dat seama de cum i-ati auzit numele?
Ride along 2 este o comedie usurica, numa buna de vazut dupa o zi grea. Povestea este simpla, mai sunt doar cateva zile pana la marele eveniment, Ben (Kevin Hart) se insoara cu Angela (Tika Sumpter), sora lui James (Ice Cube). In toata nebunia ultimilor pregatiri inaintea nuntii, apare o noua pista intr-un caz care il poarta pe James din Atlanta in Miami. Evident ca nu poate pleca la drum fara viitorul sau cumnat, iar ce se intampla acolo este clasificat….aflati numai cand veti merge sa vedeti filmul.
Eu va mai zic doar atat, asteptati-va la un film plin de momente de suspans si actiune, ca de ras oricum oricum v-ati prins ca o sa radeti mult.
Ride along 2 – Un politist si trei sferturi intra in cinematografe din 15 ianuarie si este distribuit de RoImage.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkPrivacy policy
