Prima data cand ne-a venit ideea sa scriem despre „beuturici” eram, desigur, la un pahar de ceva pe undeva…nu imi sunt foarte clare detaliile, insa imi amintesc foarte bine cand a venit confirmarea ca „da, trebuie sa facem asta”!
Eram destul de obosite dupa o zi lunga, lunga (dar foarte misto, recunosc) la Websctock. Iesisem in ultima pauza a acelei zile, cumva teleghidate spre zona unde cei de la McCafe ne energizau mereu cu ceva bun.
Dar de data asta iesim din sala si observam ca in locul McCafe se instalasera cei de la Chivas! EVEN BETTER!!!
Si l-am luat ca pe un semn! Gata, scriem despre bautura!
Un super Cosmo, degustat de SuperGulia si pozat de Gulia production 🙂
Stim ca e destul de greu sa gasesti un loc fain in care sa iesi din casa, sa te poti bucura in voie de timpul petrecut alaturi de prieteni si sa mai ai si ceva bun in pahar!
Asa ca noi, cei de la SuperGulia.ro va vom ajuta!
Ne aruncam in necunoscut, in locatii mai mult sau mai putin celebre, in pahare mai mult sau mai putin incantatoare si va vom RECOMANDA locuri faine unde continutul paharelor sa fie la fel de fain!
Va spunem si ce locuri sa evitati, stati fara grija, Gulia vegheaza!
DAR, nu vrem sa ne intelegeti gresit!
Noi NU promovam consumul excesiv de alcool sau alcoolismul! NU!
Noi sustinem consumul resposabil de alcool si mai ales pe cel de CALITATE!
Ne recomanda experienta in „ale carciumaritului” si gustul fin 🙂
Daca stiti locuri faine, nu ezitati sa ne dati de veste!
Eu, Iulia, trebuie sa va marturisesc ceva: a fost pentru prima data!
Luni, 19 octombrie 2015 am vazut pentru prima oara un film indian! Mai vazusem pana acum secvente pe tv la vreo 5 minute asa (ca mai mult nu am rezistat), dar un film cap-coada si pe marele ecran, never!
Inainte de film o domnisoara talentata ne-a tatuat cu hena 🙂
Si, va zic de pe acum, desi m-am dus pregatita sa adorm sau sa fac caterinca tooot filmu’ (sau pana vom fi dati afara din sala), am ramas chiar placut impresionata de acest film! Mi se pare ca a avut tot ce ii trebuie sa fie un film bun: poveste, personaje bine conturate si interpretate, imagine, momente tensionate si momente amuzante.
Sa nu exagerez, au fost si cateva momente d-alea penale tipice filmelor indiene (cum si-a sters el Salman Khan lacrimile cu maneca de la tricou, tricou cu maneca scurta sa ne intelegem), dar mi se pare absolut normal sa fie, la urma urmei fiecare sa isi pastreze identitatea proprie, Hollywoodu’ ca Hollywoodu’, francezii ca francezi, romanii ca romanii si indienii ca indienii.
Am apreciat mult imaginile! Da, India e frumoasa (din anumite unghiuri), insa oamenii astia au tras niste cadre SU-PER-BE! Si nu-s atat faine pentru ca i-a ajutat peisajul, ci pentru ca le-au facut ei sa fie misto! Pai am vazut chestii pe care nu le-am vazut in filmele cu ditai bugete si nici in filmele cu mari directori de imagine! Pai e un cadru cand pleaca un tren si e noapte si un personaj ramane in urma trenului…TABLOU! Nu, nu personajul ramane tablou! Chiar si nelipsitul dans e filmat misto rau de tot! Nu o sa ma apuc sa descriu ca sa nu dau spoilere, dar si daca as vrea nu prea as avea cum sa redau in cuvinte imaginile faine din filmu’ asta! Deci trebuie vazut!
O fotografie realizata de Vali, in India, 2014
Mie, Diana, cel mai mult din filmul asta mi-a placut copilul. Alegerea unei fetite de o frumusete si o expresivitate deosebite ptr rolul lui Munni a fost geniala. Apoi, alaturarea celor doua caractere, el, Salman, barbatul frumos si puternic (da doamnelor, avem si ceva cadre cu muschi si patratele) caruia nimic nu-i sta in cale si copila fragila, neajutorata face ca impactul emotional sa fie foarte puternic…adica „sa plangi la filme indiene” isi pierde orice urma de bascalie. Avem parte si de nelipsita poveste de dragoste pura, in care banii nu conteaza ci doar sufletul lui mare si dorinta de a face bine cu orice pret.
Micuta Shahida/Munni din ”Bajrangi Bhaijaan” Sursa foto: Indian Expres
Un alt aspect emotionant al filmului este toleranta religioasa. Pawan ( Salman) este un brahman autentic, nu acepta obiceiurile vecinilor musulmani ceea ce da nastere unor scene amuzante. Insa, aflat la ananghie, tocmai la ei gaseste ajutor. Actiunea se desfasoara in cadrul plin de culoare al pietelor indiene, avem parte si de un dans stil Bollywood, apoi ne poarta prin desertul Rajasthanului, iar la final, in Kashmirul inzapezit, intr-un peisaj a carui frumusete iti taie respiratia.
Pentru mine, Vali, prima data cand am vazut un film indian a fost prin ’86-’87, cand, plictisit de obisnuitele pelicule cu Margelatu’, comisarul Moldovan sau Piedone, am decis sa experimentez altceva si dupa cateva crancene dar absolut delicioase productii nord-coreene si nord-vietnameze, avand ca leitmotiv eroica lupta a popoarelor cu imperialismul putred, american, colindand bulevardul in cautare de altceva, am dat peste o coada imensa si imbarligata, ce se indrepta catre intrarea in cinema Capitol. Rula ” O floare si doi gradinari”. Stupefiat de fantastica cerere, mai ales ca pana atunci fusesem doar prin sali aproape goale, am stat vreo doua ore la coada si-am reusit sa prind bilet in picioare. Sala gemea de oameni si cred ca eram printre putinii care n-au inteles nimic din film, in afara de faptul ca un individ neatent a cazut pe niste scari si pe urma, la spital, doctorii i-au comunicat, pamantii, ca nu va mai putea avea urmasi pe cale naturala. Am concluzionat ca, in rostogolire, s-o fi lovit de vreun tarus, ceva, altfel nu-mi explic.
De atunci am mai vazut cateva productii marca Bollywood, mai ales prin autobuzele indiene sau prin diverse alte locuri. Desi am apreciat ca orice film indian, in afara de trairi si sentimente, are si mesaj educativ, in general avand legatura cu diferentele dintre caste sau cu casatoriile aranjate, nu pot spune c’am fost vreodata un fan. Pana azi :).
O fotografie realizata de Vali. India. 2014
Recunosc ca nu ma asteptam la nimic deosebit, ba chiar ma incurajam ca macar o sa ma distrez pe seama scenelor in care actorii se straduiesc atat de mult sa transmita trairile personajului incat devin, pentru ochiul nostru obisnuit cu subtilitatile productiilor occidentale, oarecum caraghioase.
Ei bine, nu. Trecand peste calitatea exceptionala a cadrelor, peisajele spectaculoase, amestecul ametitor de culori, dansurile fabuloase si ritmurile delicioase, filmul asta m’a lasat mut.
Initial, cand am vazut ca Salman Khan, in afara de a fi actorul principal e si producator, mi-am zis ” aualeu, altu’ care’a baut dupa Sergiu Nicolaescu”. Ei bine, la sfarsitul filmului am plecat cu impresia ca Salman asta, abia acum cand a trecut si de partea cealalta a camerei de filmat si-a putut exprima adevaratele intentii, ca sa zic asa. Filmul ataca, in stil indian, unul dintre cele mai mari tabu-uri din regiune, relatiile indo-pakistaneze. Trebuie spus ca relatiile dintre India si Pakistan sunt cam la fel de cordiale ca relatiile dintre Coreea de Nord si cea de Sud, Israel si Palestina sau Irlanda Catolica si cea Protestanta, adica orice film al uneia din parti trebuie, conditie absolut obligatorie, sa infiereze regimul crud si nedemocratic al celeilalte. Salman Khan, in rolul unui tampitel cu inima mare, ataca cu tupeu toate tabu-urile, se lupta cu extremismul religios, denunta niste granite nascute din interese politice si geo-strategice.
Cum sa zic, e ca si cum in filmele alea ale lui Sergiulica, comisarul Moldovan, in loc sa-l pupe-n cur pe muncitorul comunist mustind de intelepciune ( tovarasu’ ala care-i dadea sfaturi, imi scapa numele) i-ar fi tras un sut in dos si i-ar fi spus sa-si vada de drum si sa nu se mai bage unde nu-i fierbe oala. Pur si simplu de neconceput.
Sincer, nu credeam ca o sa spun asa ceva dar uite ca o spun. Mi-a placut 🙂
Pentru toate astea, ma alatur Iuliei Vantur si spun „we love you Salman„.
Filmul „Puterea Credintei” este deja in cinematografe, iar noi va spunem ca e musai sa mergeti sa il vedeti!
Zilele acestea Parcul IOR imiplineste 50 de ani. Pentru ca am crescut aproape impreuna o sa incerc sa va povestesc cate ceva din tineretea lui.
Am citit comentarii pe net in care lumea se intreaba de la ce ii vine numele… Ei bine, da, oricat de incredibil ar parea numele lui vine de la Intreprinderea Optica Romana aflata in apropiere. Parcul a luat nastere prin anii 65-70, odata cu cartierul Titan.
Tot atunci s-a impus si construirea unui pod peste lac ( actuala strada Liviu Rebreanu) si prin 72-73 a fost introdus si tramvaiul. Se povesteste ca inaugurarea a fost facuta de ” tovarasul” in persoana, cu un tramvai tras de cai si plin de pionieri. Nu stiu daca e reala informatia. Amintirile ceva mai clare le am de prin anii „80 si se sfarsesc prin 90-91. Parcul IOR era impartit in doua: o parte, actualul Parc Alexandru Ioan Cuza era deja amenajat, cu insule, pomi, alei betonate si aceluia i se spunea Parcul IOR, cealalta, actualul parc Titan se numea simplu „Pe balta” si abia incepusera cateva lucrari. In IOR mergeam rar, uneori chiuleam de la liceu si ne plimbam cu barca pe lac, dar asta se intampla rar pentru ca daca se afla, iesea scandal la scoala (in fine, eram si tocilari si nu prea chiuleam). Pe Balta in schimb mergeam des, adica zilnic in vacante. Erau doar cateva alei amenajate, un inceput de loc de joaca pentru copii, pomii erau mici, umbra deloc. Toata vara ne-o petreceam pe Insula ( posibil sa fie Insula trandafirilor, avea niste boschete pipernicite de trandafiri). Nu stiu cum nu faceam insolatie, umbra nu era, creme cu spf nu erau, palarii nu aveam. Desi ne era strict interzis, faceam baie in lac. Parintii ne spuneau tot felul de povesti infricosatoare despre panza freatica a lacului care comunica cu cea din cimitirele din zona, cum sub apa se ascund bolovani si tot felul de fieratanii periculoase. Cert e ca nimeni n-a patit nimic in toti anii aia. Duminica, tot cartierul venea la plaja. Balta se umplea de familii iesite sa-si petreaca ziua la iarba verde.
Pentru noi, era mai nasol cu baia, sigur se gasea vreun vecin ” binevoitor” sa ne anunte parintii. Seara se transforma in promenada…toata lumea iesea la plimbare, asa neamenajat cum era. In urma lucrarilor ramasese un deal de pamant. Iarna se transforma in derdelus. Cand era suficient de frig si lacul ingheta zdravan, devenea patinoar in aer liber ( nu cred ca exisa vreunul oficial la vremea aceea). Bine, uneori se mai spargea gheata, dar nu-mi amintesc vreun final tragic. Si, daca vreodata auziti o poveste cu un pusti care a fugit de acasa si a locuit cateva zile intr-o salcie… sa stiti ca e adevarata.:)
In weekend-ul care tocmai a trecut a avut loc Festivalul de Umor „Otopeniul Vesel”.
Gulia evident ca nu a lipsit de la asa eveniment!
Sa incep prin a va spune cine sunt castigatorii, pentru ca da, a fost un festival-concurs. Nu imi place deloc expresia asta dar da, competitia a fost acerba, iar juriului cu singuranta nu i-a fost usor sa aleaga.
Concursul a fost impartit in 4 sectiuni, iar pentru fiecare a fost decernat cate un loc 1, loc 2 si loc 3, dupa cum urmeaza:
SECTIUNEA MONOLOAGE
Locul 1: Theodor Costache
Locul 2: Ioan Badelita
Locul 3: Dana Marineci
SECTIUNEA STAND-UP COMEDY
Locul 1: Cosmin Bighei
Locul 2: Victor Dragan
Locul 3: Ana-Maria Calita
SECTIUNEA SCENE/SCENETE
Locul 1: Trupa Noi si Ai Nostri
Locul 2: Facem Virale
Locul 3: Trupa Repetentii
SECTIUNEA IMPROVIZATIE
Locul 1: Trupa Freeze
Locul 2: Backstage Boys
Locul 3: Comedy.Show
Felicitari tututor! Meritati din plin aceste premii si tone, tone de aplauze!
Fotografii din timpul momentelor de pe scena dar si din timpul galei, gasiti in albumul Otopeniul Vesel.
Dupa cum spuneam si in articolul in care va invitam la acest eveniment, festivalul a fost mai mult un soi de maraton! De dimineata si pana seara radeam, radeam, aplaudam, radeam, radeam, mai luam o pauza, iar radeam, aplaudam…si a doua zi o luam de la capat! Nici nu stiu cand a trecut weekend-ul asta, dar abdomenul meu se simte ca dupa sala!
Nici pauzele nu erau chiar momente de respiro, in foaier doi artisti, Marian Avramescu si Nastase Leonte ne-au surprins pe toti in niste caricaturi, una mai frumoasa si mai traznita ca alta! Si pe acestea le puteti vedea tot in albumul Otopeniul Vesel. Cei doi artisti fac parte din echipa celui mai bun caricaturist roman, Stefan Popa-Popa’s, prezent si el in Otopeniul Vesel.
Cel mai important merit al Festivalului Otopeniul Vesel este ca a adus in acelasi loc atatea nume mari si atata talent pe centimetru patrat!
Uitati-va de exemplu la juriu, Viorel Gaita, Ovidiu Ianu, Vasile Moraru, Andreea Gramosteanu, Marian Ghenea.
Pentru ca tot cunosc prea bine domeniu asta si ma invart atata in el, pot spune ca cele mai tari trupe de impro din Bucuresti (si nu numai) s-au inscris in concurs si au evoluat pe scena Centrului Cultural Ion Manu din Otopeni. Si-au demonstrat priceperea, talentul si umorul chiar si in situatii grele. Fiecare trupa a avut la dispozitie un timp limitat si foarte putin de altfel (18 minute) in care sa convinga publicul si mai ales juriu de ce sunt in stare.
Pentru Gulia, Festivalul Otopeniul Vesel a insemnat ocazia ideala sa mai incerce niste chestii noi cu camera foto. Pe langa asta, s-a bucurat mult ca a avut ocazia sa cunoasca atatia oameni noi si faini si sa revada oameni dragi.
A da, Gulia s-a autodesemnat „Favourite Extra of the Year”, pentru ca in cele 3 zile ale festivalului a facut figuratie si a aparut mai mult pe scena decat unii participanti la concurs (haha)! Noroc ca am si cateva poze sa va arat!
Poate daca insist cu asta pana la anu’ o sa apara o sectiune speciala (heheh)!
Gulia a fost la noul film semnat de Robert Zemeckis, The Walk, si va recomanda sa faceti si voi acelasi lucru.
Cred ca de la Gravity si pana acum nu am mai trait asa intens un film.
Bai, esti acolo cu Philippe Petit (personajul principal) inca de la inceput si pana la finalul filmului. Traiesti odata cu el descoperirea facuta in copilarie, primele incercari de a merge pe sarma, primele reusite…iar de cand ajunge in New York nu mai respiri, efectiv nu mai respiri. Pai saracu’ om acolo pe sarma cred ca era mai calm decat oricare dintre noi cand ne uitam la filmul asta!
Chiar daca stii povestea reala tot vei fi super captivat de film. Scenariul este foarte bine constuit si interpretat, iar efectele speciale si 3D-ul te fac sa iti pui uneori intrebarea „oare sufar si eu de rau de inaltime?”. Si desi filmul este catalogat ca o drama, sa stiti ca nu lipsesc momentele de umor care sa umple sala de cinema de rasete puternice (unii dintre noi au scapat pop-cornu’ pe jos…sa ne fie cu pardon 🙂 ).
The Walk este povestea unui nebun, pe bune, cum sa ii spui altfel?! Dar e nebun frumos! E nebunul care si-a descoperit o pasiune, ceva la care chiar se si pricepe, si pe care este dispus sa o si urmeze! Este o poveste despre curaj, muuuult curaj, despre vointa si despre incredere, atat in tine cat si in cei cu care te inconjori. Este o poveste despre „never give up your dreams” (ma scuzati da-mi place cum suna in engleza).
Visele chiar devin realitate (mai stiti ca va spuneam de asta intr-un articol mai vechi?), trebuie numai sa ti le doresti cu adevarat si sa faci muncesti mult!
Asa si Philippe Petit, a avut un vis, acela de a merge pe sarma intre cele doua turnuri gemene, vis pentru care si-a dedicat toata energia si timpul sau.
Deja nu mai stiu cati oameni au pasit pe luna, in schimb, pe o sarma legata intre cele doua turnuri gemene din New York a mers un singur om, Philippe Petit! Nimeni altcineva nu a mai reusit si nimeni altcineva nu va mai avea ocazia!
Asa ca mergeti la cinema sa vedeti The Walk! Merita!
Si daca dupa aceea va indoiti ca a existat acel om si acea reusita, va rog, priviti aceste fotografii realizate in 1974!
In weekend-ul care vine, 16-18 octombrie, are loc Festivalul de Umor „Otopeniul vesel”, organizat de Asociatia Culturala “Mileniul III”, pentru Primaria Orasului Otopeni si Centrul Cultural “Ion Manu”.
Evenimentul este axat pe concursuri ale artistilor amatori sau profesionisti, grupati in patru
sectiuni: monoloage umoristice din texte clasice si contemporane, stand-up comedy, scene/scenete si improvizatie.
Mai curand un maraton de umor decat un festival, as zice eu judecand dupa program. Sau poate o pastila tare de umor cat sa ne energizam pentru toata iarna!
Gulia va fi acolo si va astepta cu nerabdare sectiunea de improvizatie ( Hai Grupa Mica!!!! ) si lansarea cartii lui Viorel Gaita !
Daca va faceti probleme in prinvinta transportului, ascultati la Gulia, e ca si cum ai merge dintr-un colt in celalalt al Bucurestiului. Sau chiar mai simplu.
Daca aveti masina, well good for you! Va dati jos pe strada 23 August, nr. 8 din Otopeni.
Pentru cei care se plimba cu Mertzanu’ lu’ ratb, aveti asa: 449, 780 si 783 pana la statia Primaria Otopeni si apoi mai mergeti putin pe jos. Vedeti ca au tarife speciale liniile astea 🙂
Gulia a fost in weekendul ce tocmai a trecut in vizita la Casa Costa-Foru.
Pentru cei care nu stiu, Casa Costa-Foru este o cladire boiereasca construita undeva la 1800 de catre Maria si Constantin G. Costa-Foru. O casa impunatoare prin arhitectura sa deosebita si inedita in special datorita inglobarii (sa zic asa) casei in deal. Astfel constructia are trei niveluri pe Aleea Dealul Mitropoliei si cinci pe strada Ienachita Vacarescu.
Initial casa avea doar doua niveluri vizibile dinspre Dealul Mitropoliei, insa coborarea nivelului strazii realizata in secolul trecut a facut ca usa principala de acces in casa sa devina ceea ce acum pare doar usa balconului de la etajul intai. Interesant este faptul ca usa este si acum aceeasi dupa toti acesti ani. Are o fanta pentru scrisori si „Salve” inca sta scris pe podea la intrare.
Un lucru care mi-a atras atentia in instoria familiei Costa-Foru este ca ce-a dea doua fata a Mariei si a lui Constantin, Xenia Costa-Foru, a fost membra in Scoala Sociologia de la Bucuresti. Acesta scoala a fost condusa de Dimitrie Gusti si a fost recunoscuta la nivel international in perioada interbelica pentru abordarea multidisciplinara in studierea vietii satului si a culturii populare romanesti. Xenia a fost singura femeie din echipa de patru cercetatori condusi de Dimitrie Gusti in cercetarile monografice (alaturi de Mircea Vulcanescu, Henri H. Stahl si Mitu Georgescu).
Cumva in toti cei 5 ani de studiu la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, eu nu am auzit niciodata de Xenia! Si sunt convinsa ca daca auzeam mi-as fi amintit acest nume deloc comun!
Povestea familiei dar si a casei Costa-Foru este una intr-adevar frumoasa, dar si tumultoasa.
Si pe aceasta cale trebuie sa multumim echipei Dincolo de Fatade ca a scos la lumina o bucata faina de istorie!
Pacat insa ca asa monument istoric se afla intr-o stare destul de avansata de degradare. Din cele cinci niveluri cate va spuneam ca are acesta casa, echipa Dincolo de Fatade a reusit sa deschida spre vizitare numai doua si nici acelea complet, ramanand unele spatii inca neaccesibile publicului larg!
Si din nou zic, pacat! Pacat ca cei care ar putea sa ii readuca farmecul acestei case sunt mult mai interesati de valoarea terenului de sub ea! Cand, de fapt, tot ceea ce inseamna Casa Costa-Foru este de nepretuit!
Va recomand cu caldura sa vizitati aceasta casa si sa ii aflati istoria chiar din locul unde aceasta s-a intamplat! Asa ca stati cu ochii pe pagina sa de Facebook pentru a vedea cand este urmatorul tur ghidat al casei Costa-Foru!
Vineri, 6 noiembrie 2015, pe scena Arenelor Romane vor urca Grimus, ZOB, Trooper şi AURA in cadrul concertului Legal Rock.
Eu zic sa ne vedem acolo, in primul rand pentru ca acest concert a fost organizat cu scopul sprijinirii Asociaţiei Stop Autismului, dar si pentru ca aduce pe aceeasi scena asa trupe faine!
Uite, de exemplu eu, inca din liceu, sunt fascinata (si nu exagerez cand zic asta) de melodia Printre nori a celor de la Zob. O ascultam zile intregi pe repeat, ma bucuram sa o vad la tv, iar toate fotografiile mele cu nori erau intitulate „printre nori” (cum altfel?). Dar cumva, nu am reusit niciodata sa o aud live! Ba nu o cantau baietii, ba ajungeam eu fix dupa ce o cantau… Asa ca abia astept concertul Legal Rock, sigur de data asta voi avea noroc!
Joi dupa meciul nationalei, Gulia a fost la concertul baietilor de la NightLosers din cadrul Anim’est.
Si cred ca toti cei afectati de jocul echipei nationale sau de rezultatul meciului ar fi trebuit sa se trateze cu multa voie buna marca NightLosers!
Concertul nici nu putea sa aiba loc intr-o locatie mai faina ca Journey Pub!
Hai sa va zic 3 chestii care mi-au placut cel mai tare la concertul asta:
1.Trupa! Bai nene, cata energie si voie buna emana oamenii astia, ceva incredibil! Dar nu e numai asta, e vorba si de cum suna ceea ce canta ei! O chestie pe care eu am catalogat-o drept „cel putin dubioasa in sensul foarte bun” si pe care ei o numesc „Transylvanian Blues – Ethno Blues”. Indiferent de cum se numeste, muzica lor suna super bine, e clar ceva inedit si izvorat din talent si multa pasiune!
2.Atmosfera! Energia aia si voia buna de care va spuneam e receptata de public si cumva aplificata de te molipsesti instant! Indiferent daca publicul a fost format din prietenii membrilor trupei sau din cei mai mari fani ai lor sau pur si simplu din niste oameni care au venit la concert, toata lumea, dar absolut toata lumea dansa (cu mai multa sau mai putina pricepere), se distra si nu vroia sa mai plece acasa! M-am simtit chiar ca intr-o gasca mare de prieteni faini!
3.Instrumentele! Si intra baietii cuminti pe scena cu instrumente pe care le vezi mai pe la toate concertele: mai o toba, mai o chiatara, mai un bass. Apoi scot o vioara. Si cum esti prins asa de atmosfera incepi sa auzi un sunet si nu poti sa il identifici, nu poti sa ii atribui un instrument. Si te uiti pe scena si-ti cam pica faţa! Ce e chestia aia nici acum nu stiu! Stiu numai ca suna incredibil de bine si ca schimba total sound-ul si ritmul melodiilor! Chestia dubioasa o puteti privi in poza de mai jos! Va felicit daca stiti ce e, dar sper numai sa imi spuneti si mie!
Aseara, 7 octombrie, a avut loc la Sala Polivalenta inca un spectacol (ca deja nu poti sa ii mai spui doar concert) marca Vunk.
Da, a fost super tare! Un spectacol adevarat, o selectie misto de piese (inca nu mi-am regasit vocea) si atmosfera misto rau!
Da, s-a intarziat putin. Dar acum pe bune, voi ati ajuns la timp? Hai sa o luam asa, eu una am ajuns fix dupa Robin and the Backstabbers. La ora la care lumea deja incepuse sa comenteze ca baietii de la Vunk nu’s punctuali, alti oamenii abia intrau in sala (si erau multi!), iar trupa deja se instalase pe scena (avantajul de a sta in fatza e ca vedeam picioarele pe sub ecranul ala mare). Deci, pana la urma, cine nu e punctual?
Oricum, nu despre asta vreau sa scriu. Probabil deja ati citit sau veti citi prin alte parti despre concertul in sine.
Haideti sa va povestesc eu cea mai tare faza de aseara. Faza care intra clar in categoria „Gulio, numa’ tie ti se putea intampla asa ceva!”.
O sa descoperiti cu timpul, asa cum au descoperit deja cei care ma cunosc, ca uneori vad sau aud niste lucruri pe care altii nu le observa (de aici deja celebra vorba „numa’ tu puteai sa dai peste asa ceva”). Alteori traiesc niste momente incredibile (zau, uneori cred ca pentru mine s-a inventat expresia „numa’ tie ti se putea intampla asa ceva!”). Bai ai putea zice ca toate fazele astea sunt inventate, dar zau daca am atata imaginatie!
Revenind la poveste.
Si cantau baietii de la Vunk pe scena mai spre sfarsitul concertului. Cand deodata, Cornel si Maga incep sa cante din partea opusa scenei! Adica pe acolo pe unde intri in sala. Wow! Deschidem o discutie lunga, ne imaginam scenarii, pe unde or fi luat-o, dar ce au facut? Mai cantam un vers. Una alta. Cand deodata cei doi dispar, „ah, sigur o iau prin exteriorul scenei, pana in backstage”. Aproape ca ne intoarcem cu fatza din nou spre scena.
Cand, ne trezim cu ei langa noi! Luasera drumul cel mai scurt din spatele salii si pana la scena, care al naibii cel mai scurt drum dadea fix printre noi!
Si mergeau cei doi good lookin’ fellas ţanţoşi, cu privirea in sus, mandri, voiosi, voinici, etc. Si ajung in dreptul nostru. Noi cantam, priveam cu admiratie, eram cumva pierduti in alt univers (drept dovada ca n-am facut nicio poza…filmulet…ceva!). Cand, deodata, realizam! Bai astia daca mai fac inca un pas, vor cadea in bot!
Asa ca il apucam delicat pe Cornel de mana, iar eu ii spun „Aici facem un pas MAAAAREEE!!!”
Omu’ putin perplex, se uita la mine, se uita in fatza, apoi se uita in jos si face pasul maaaaareeee.
Vine si Maga, la fel, mandru, drept, privirea inainte. Eu, din nou, il apuc de mana, „Acum facem pasul MAAAREEEE!”.
Asa ca, dragi fani Vunk care ati fost aseara la concert, daca ati observat un mic spatiu dubios in melodia aia, a fost pentru ca cei doi s-au blocat in faţa muntelui de haine si in faţa adidasilor lui Sorin!!!
Daca nu ar fi venit ajutorul nepretuit din partea Guliei, cu siguranta Cornel si Maga mi-ar fi cazut la picioare, literally!
Cu mormanu’ de haine banuiesc ca va e clar ce era. Dar ce cauta o pereche de adidasi? Pai, dupa cum fetele se vaita de picioare dupa o zi petrecuta pe tocuri, ma gandesc ca ceva asemanator se intampla si dupa ce alergi la maraton! Pentru ca da, Sorin a alergat duminica la maraton, iar miercuri a ţopăit in picioarele goale la concertul Vunk!
Hello Adidas & Adidas! Sorin barefoot @Un Nou Univers
Pentru ca Gulia a fost la concertul Vunk sa se distreze si nu sa fotografieze, nu are cu ce sa va incante ochii.
We use cookies to ensure that we give you the best experience on our website. If you continue to use this site we will assume that you are happy with it.OkPrivacy policy
