Trebuie sa incep cu aceeasi precizare adresata celor care nu ma cunosc (voi, finii cunoscatori sariti la urmatorul paragraf): Nu sunt deloc straina teatrului, ai mei m-au dus la teatru inca de cand eram foarte mica, atat de mica incat nici nu vedeam de balustrada balconului, atat de mica incat ai mei veneau cu biscuiti dupa ei sa hraneasca copilu’ in timpul pieselor (let’s blame that on age, ok?). Nu stiu sa fi ratat prea multe premiere la Odeon, abia pe la sfarsitul liceului am inceput sa trag chiulul din ce in ce mai rau, dar am compensat cu participarea la tot felul de proiecte de teatru independent, fie ca mesteream ceva pe acolo, fie ca invitat.
1. Ieri v-am spus primul si poate cel mai important lucru pe care trebuie sa il stiti despre Teatrul Evreiesc de Stat, si anume faptul ca multe din spectacolele lor se tin la Teatrul Mic (str. Constantin Mille nr.16), care nu e tot acolo unde e Teatrul Foarte Mic (Bd, Carol, nr. 21).
O sa continuu povestea inceputa ieri (desi merge mult mai greu fara cateva Cosmo-uri la bord) si am sa va spun si un alt lucru important la care trebuie sa va asteptati de la o piesa a Teatrului Evreiesc, lucru pe care il banuiam de cum am primit invitatiile, dar pe care nu l-am spus printeselor.
De cum ne-am asezat pe scaune a si inceput piesa, pesemne ca ne asteptau. Oamenii de acolo mi-au lasat impresia de one big happy family. Toata lumea se stia cu toata lumea, se salutau, vorbeau, se bucurau ca se revad. Imi place sa cred ca s-a creat o comunitate a celor care merg la piese Teatrului Evreiesc si probabil se zvoniste in ziua aceea ca vor veni niste necunoscuti. Nu cred ca se asteptasera la asa creaturi dubioase ca noi.
Gong, bezna si lumina unei lumanari, apoi se aprinde un reflector, vedem personajul principal, Teibale, care citea linistita, mai apar doua personaje si incep dialogul. Bai baiete si incep sa vorbeasca, soc si groaza. Undeva sus, dar suuus sus, cam pe unde sta prinsa cortina in timpul unei piese, suuus, da, asa cam pe tavan, titrarea in limba romana! Si iar ma loveste, baaai eu am mai fost aici d-aia stiam ca trebuie sa stai sa citesti piesa (if you must know, inca nu stiu cand, cum si de ce am mai fost la Teatrul Mic la o piesa de-a Teatrului Evreiesc). Dupa vreo 10 minute de auzit discutii de pe scena si citit text pe tavan, ne uitam una la alta, „bai…asta suna a germana. Nu e dubios?”.
2. Unele piese ale Teatrului Evreiesc sunt in limba idis, care este de fapt un dialect sudic al limbii germane, vorbit de aproximativ 3.000.000 de evrei in toata lumea.
Numai noi speram sa se joace in romana, dar ne miram ca nu e in ebraica…pentru ca e in idis!
3. E ca la film, ai subtitrare!
4. Unlike the movies, iti dai seama brusc ca trebuie sa faci o alegere: ori intelegi tot textul (dar nu ai nici cea mai vaga idee ce s-a intamplat pe scena), ori te uiti la jocul actorilor (si incepi sa iti dai cu presupusul ce naiba zic aia acolo, in which case s-ar putea sa te distrezi prea tare si sa fii dat afara din sala).
5. Nu te astepta la subiecte usoare, jucate mult prea teatral. Chiar daca nu am inteles nimic (din ce spuneau 🙂 ), jocul actorilor mi s-a parut foarte curat si natural, iar tema era din categoria deep deep, zice-se ca piesa propune o viziune moderna despre cel mai temut dintre demoni: demonul interior al fiintei umane. Dar cand alergi (cu ochii) sa prinzi si cateva cuvinte din subtitrare si apoi fugi (cu ochii) sa vezi ce fac aia pe scena totul pare un fel de Inception cu Titanic si Spiderman.
Two Cosmos later…da, incep sa inteleg ce a vrut sa zica poetul. Am pus cap la cap ce am citit pe tavan, am adugat ce am vazut pe scena, plus ce recenzii am mai citit pe net si gata momentu’ „aaa, era ta-su ma!”.
Acestea fiind zise, sper sa nu va fi descurajat, eu chiar va recomand sa mergeti macar la o piesa a Teatrului Evreiesc. And don’t go for the easy ones! Incercati subtitrarea de la teatru!
