Zilele acestea Parcul IOR imiplineste 50 de ani. Pentru ca am crescut aproape impreuna o sa incerc sa va povestesc cate ceva din tineretea lui.
Am citit comentarii pe net in care lumea se intreaba de la ce ii vine numele… Ei bine, da, oricat de incredibil ar parea numele lui vine de la Intreprinderea Optica Romana aflata in apropiere. Parcul a luat nastere prin anii 65-70, odata cu cartierul Titan.
Tot atunci s-a impus si construirea unui pod peste lac ( actuala strada Liviu Rebreanu) si prin 72-73 a fost introdus si tramvaiul. Se povesteste ca inaugurarea a fost facuta de ” tovarasul” in persoana, cu un tramvai tras de cai si plin de pionieri. Nu stiu daca e reala informatia. Amintirile ceva mai clare le am de prin anii „80 si se sfarsesc prin 90-91. Parcul IOR era impartit in doua: o parte, actualul Parc Alexandru Ioan Cuza era deja amenajat, cu insule, pomi, alei betonate si aceluia i se spunea Parcul IOR, cealalta, actualul parc Titan se numea simplu „Pe balta” si abia incepusera cateva lucrari. In IOR mergeam rar, uneori chiuleam de la liceu si ne plimbam cu barca pe lac, dar asta se intampla rar pentru ca daca se afla, iesea scandal la scoala (in fine, eram si tocilari si nu prea chiuleam). Pe Balta in schimb mergeam des, adica zilnic in vacante. Erau doar cateva alei amenajate, un inceput de loc de joaca pentru copii, pomii erau mici, umbra deloc. Toata vara ne-o petreceam pe Insula ( posibil sa fie Insula trandafirilor, avea niste boschete pipernicite de trandafiri). Nu stiu cum nu faceam insolatie, umbra nu era, creme cu spf nu erau, palarii nu aveam. Desi ne era strict interzis, faceam baie in lac. Parintii ne spuneau tot felul de povesti infricosatoare despre panza freatica a lacului care comunica cu cea din cimitirele din zona, cum sub apa se ascund bolovani si tot felul de fieratanii periculoase. Cert e ca nimeni n-a patit nimic in toti anii aia. Duminica, tot cartierul venea la plaja. Balta se umplea de familii iesite sa-si petreaca ziua la iarba verde.
Pentru noi, era mai nasol cu baia, sigur se gasea vreun vecin ” binevoitor” sa ne anunte parintii. Seara se transforma in promenada…toata lumea iesea la plimbare, asa neamenajat cum era.  In urma lucrarilor ramasese un deal de pamant. Iarna se transforma in derdelus. Cand era suficient de frig si lacul ingheta zdravan, devenea patinoar in aer liber ( nu cred ca exisa vreunul oficial la vremea aceea). Bine, uneori se mai spargea gheata, dar nu-mi amintesc vreun final tragic. Si, daca vreodata auziti o poveste cu un pusti care a fugit de acasa si a locuit cateva zile intr-o salcie… sa stiti ca e adevarata.:)

Un articol de Diana 🙂